…zice Marele Gatsby și tare m-am bucurat să văd musical-ul pe Broadway. Cristina și-a dorit să mergem la Gatsby. Eu și soțul meu am vrut la Moulin Rouge, așa că am mers la amândouă în weekend.
Dă-mi voie să împart cu tine câteva din gândurile și conștientizările mele în speranța că poate te vor pune și pe tine măcar puțin pe gânduri, să faci unele schimbări.
Lumina verde, conectarea cu trecutul, mi-a amintit de clasa a șaptea a Cristinei, când a avut de făcut un eseu la engleză și a studiat simbolul luminii verzi din povestea lui Gatsby. Acum, priveam lumina verde pe scenă reprezentând propriile „lumini verzi”: planurile mele, obiectivele, visul. Am conștientizat că, ani buni, m-am uitat la ele de la distanță, încercând să le ating și câteodată mă apropiem atât de mult de ele încât uitam să apreciz și să simt recunoștința pentru ce aveam deja în prezent.
Masca societății, reflectată în lumină, lumina visului fiecăruia. Gatsby și-a construit o imagine care impresionează, ascunzând adevărata sa identitate. La polul opus, noi, oamenii din sală, de toate naționalitățile, nu mai purtam măști. Mă uitam în jurul meu și aveam o înțelegere completă față de întreaga sala care trăia intens povestea. Doamna din stânga soțului meu ne-a făcut să sărim după scaun de câteva ori la cât a țipat. A râs și a plâns, iar cei din spatele scaunului s-au prăvălit de câteva ori peste noi, aproape să treacă prin noi să ajungă la scenă.Fiecăruia, pe scaunul lui, nu îi mai păsa dacă și cât se expune sau dacă va fi acceptat de colegul de scaun. Aproape trei ore, am privit piesa, am privit orechestra, oamenii din sală și am trăit prezentul bucurându-mă de cine suntem noi cu adevărat, oamenii, ființe spirituale capabile să ne dăm măștile jos. Și când o facem, suntem atât de frumoși!
Iluzia trecutului revenea printre decorurile fabulos de luxoase. Da, retrăiam toți momentul din perioada liceului ei și ne aminteam acum: „Uite ochii ăia! Uite-o pe blonda aia! Îți mai amintești?” Ne aminteam și simțeam toți o ușoară nostalgie după acele timpuri. Agățarea de trecut nu făcea decât să ne împiedice să trăim prezentul și chiar nu mi-am dorit nicio clipă să dau timpul înapoi. Îmi doream să fiu prezentă aici și acum. Viața autentică o trăiam în prezent, și nu în umbra amintirilor. Nostalgia pentru un trecut idealizat mă poate împiedica să mă bucur de clipa prezentă și, efectiv, să-mi scape printre degete momentele cu adevărat importante.
Fragilitatea visului mi-a dat înțelegerea că visurile mărețe pot fi fragile. Am văzut și am simțit pe propria piele că putem să fim înconjurați de oameni și totuși să ne simțim singuri. Oamenii sunt fragili și, adesea, se agață de lucruri sau persoane care nu le aduc fericirea adevărată. În sală am văzut cel mai mare act de curaj, de autenticitate, de prezență: oamenii țipau, plângeau, râdeau, se ridicau în picioare sau se încovoiau pe scaune de emoție. Trăiau prezentul din adâncul sufletului și văzându-le murmurul cuvintelor pe buze: „Nu poți repeta trecutul? Cum să nu poți!” (Can’t repeat the past? Why? Of course you can!). Când Gatsby cânta, cântau și ei… un moment excelent în care să-mi răspund la întrebarea „Dacă noi, oamenii, alegem să trăim în trecut, atunci cu prezentul ce facem? Să-l trăim ar fi o cale sau să așteptăm să devină trecut? Tu ce zici?
