Se trezise la 5 dimineața, își luase micul dejun cu carbohidrați și plecase la sală. „Mănânc carbohidrați înainte pentru energie. Proteină după, pentru masă musculară.”, îmi explicase.
La 9, ieșeam toți din casă, după ce se întorsese de la sala de sport. Mergea la internship-ul de vară unde lucra cu oameni care își investeau banii în imobiliare. Și-a dorit să mergem cu ea, să ne arate locul extraordinar în care lucrează. Într-un birou la înălțimea norilor, cu spatele de Central Park și la Trump Tower, s-a așezat pe scaun. Apoi ea și-a văzut de ale ei și noi de ale noastre, ca vizitatori.
Vizitatori în clădire și în viața ei. Nu îi spusesem să meargă mai încet când am ieșit din casă. Am ținut ritmul cu ea, deși ploaia mă cam încurcase. Am deschis umbrela și mi-am înfipt pantofii cu toc în asfalt. Așa făcusem de când mă știu, de când am înțeles că a ține ritmul cu copilul tău face parte din asumarea misiunii de părinte. Mai mult, am învățat în timp să țin ritmul înaintea ei. Îmi amintesc că am învățat atâta matematică ca ea să țină ritmul cu școala, că am făcut atâtea lecții prin telefon între două întâlniri stabilite, că am citit, am studiat și am căutat răspunsuri înainte ca ea să mi le pună.
Și mi-a fost greu, uneori foarte greu și aici pot spune că simt o adevărată admirație pentru femeile care au grijă de carieră și de creșterea lor în timp ce copiii cresc. Știu cât este de greu când, pur și simplu, nu poți. Nu poți vorbi la telefon, nu poți pleca din locul în care te afli și copilul e bolnav sau e nevoie să-i răspunzi la o cerință care devine apoi un șir de cerințe, știu. Știu modul în care copilul îți cere atenția, exact ca acum când ne privea cu coada ochiului în timp ce ieșeam din biroul ei.
Și ce binecuvântată sunt că a fost așa, că este așa și aleg tot așa să fie. Am ales să învăț înaintea ei, nu ca un sacrificiu, ci sărbătorindu-mă pe mine cu o mare bucurie. Copilul este o mare bucurie în viața noastră, dincolo de rezultatele care vin ca o dobânda compusă. Văd acum rezultatele, când îmi întâlnesc copilul, când mergem la ea sau vine ea acasă. Mă bucur când descoperă creșterea mea și cine am devenit în timp ce ea a fost plecată.
La început, mă bucuram când îmi spunea „Ești deșteaptă.” Mă bucur și acum, nu zic nu, însă ceea ce odată percepeam ca o confirmare a faptului că-mi făcusem treaba de mamă, ținând ritmul cu ea și provocându-mă să fiu curioasă și chiar să învăț înaintea ei, acum simt că are legătură totală cu cine sunt și cine am devenit în tot acest timp.
Cred în puterea oamenilor de a ține ritmul cu cine au nevoie să devină fără ca neapărat să facă ceva că trebuie făcut. Cred că atunci când copilul revine acasă, chiar și dintr-o altă lume care vine cu promisiuni mult mai mari și este fericit să stea cu tine, să petreceți timp împreună, să discutați proiectele și să-ți spună „Wooowww, ce idee mi-ai dat, nu m-am gândit la asta!” înseamnă că am ținut ritmul și nu i-am încetinit zborul spunând-i să meargă mai încet ca să mă țin după ea.
Le dăm copiilor noștri aripi și, când ținem ritmul cu ei, le dăm și rădăcini, zic și este adevărul meu.
Urma să ieșim la masă, la prânz, cu câțiva colegi de la facultate care veneau din alt stat special să ne cunoască. Oare de ce?
Oare de ce Cristina a ales să ieșim cu ei la un restaurant cu specific românesc în inima New York-ului?
Voi ce credeți?
