A apăsat tasta 4, imediat ce ne-am urcat în lift. A apăsat iar, înainte să-mi răspundă la ce etaj urcăm. M-am uitat la ecranul liftului, scria mare 44. Ne-am aruncat o privire unul altuia, ca și cum împărțeam un secret.
Acum o parte dintre voi, cei care mă știți, sigur spuneți „Mai scrii o carte.”, dar nu asta este ideea. De scris, voi scrie cât timp condeiul își va găsi locul în mâna mea, însă simt acum că sunt într-un moment al vieții mult mai profund pentru rădăcinile mele emoționale și spirituale ca om.
„Bun venit la etajul campionilor!”, ne-a spus cu un zâmbet până la urechi, trăgând bagajele pe covorul roșu, când ne-am dat jos din lift. Covorul roșu ne întâmpinase de la intrarea în clădire, unde trei domni de la securitate ne-au urat bun venit și că se bucură să ne cunoască, la cât anunțase Cristina venirea noastră. Un hol imens s-a deschis imediat ce am intrat, canapelele mă invitau să mă așez printre decorațiunile moderniste din lemn și sticlă, locul promitea o experiență plăcută de ședere. O.K, etajul 44, semn că eram pregătită de o nouă experiență interioară.
Ne-am făcut comozi, toți trei. De sus, orașul îmi tăia și mai mult respirația față de plimbarea din taxi, dar era timp de asta. Acum tot ce conta pentru mine era că aveam să petrecem o lună împreună cu copilul nostru. Ceea ce, an după an, fusese firesc să fim împreună, acum era la fel de firesc ca fiecare să meargă pe drumul lui și doar să ne însoțim un timp.
Da, eram în orașul care nu doarme niciodată și, odată cu prima noapte și cu adaptarea la noul fus, am avut timp suficient să-mi privesc copilul dormind în orașul ce se dezvelea în noapte, în fața patului.
I-am strâns mâna care mi se cuibărise ușor în palmă, apoi în suflet, exact ca în copilărie. Îi strângeam mâna cu melancolia despărțirii când îi dădusem drumul la 15 ani, cu primul ei drum când plecase singură în America. Acum simțeam aceeași mână caldă, moale și micuță exact ca atunci care mă căuta în somn. Mi-au dat lacrimile de fericirea prin care viața îmi zâmbea, fata mea prinsese rădăcini, onorându-și propriile alegeri. Copiii cresc repede și, văzând-o acum trăindu-și propriile experiențe, bucuria era mai mare decât depărtarea de casă.
Nu e simplu să dai drumul controlului și să faci pace cu alegerile tale. Îmi reproșasem destul că îi dădusem drumul să zboare, singurului nostru copil și unde… la capătul lumii. Ba chiar o încurajasem să-și urmeze visul.
Am făcut pace cu alegerile mele cu ceva timp în urmă. Nu-mi amintesc exact momentul când am simțit un loc imens eliberat, locul în care aveam să mă întâlnesc cu mine însămi, iar și iar, ca acum.
A face pace cu propriile alegeri este eliberator. Este un întreg proces în sine, și nu o baghetă magică sau o rețetă care nu dă greș. Eu nu am găsit altă cale așa că l-am parcurs intuitiv, pas cu pas. Da, am dat drumul controlului de multe ori și chiar sunt împăcată când o mai dau în bară, din când în când. Asta nu înseamnă că așteptarea mea este să o dau iar în bară, ci înseamnă că trăiesc aliniată cu propriile alegeri.
Da, copiii cresc repede și ce era odată o normalitate devine apoi un salt, știu acum. Un salt de creștere emoțională și spirituală cum altfel n-aș fi avut ocazia să-l trăiesc, ca mamă, ca om. Eu n-am reușit să-mi vindec emoțiile tot întrebându-mă „De ce i-am dat drumul?”, ci am reușit când le-am trăit pe bune: cu durere, lacrimi, dar și cu bucurie ca acum.
I-am dat drumul la mână și m-am dat jos din pat și acum. Stăteam în fața geamului și da, orașul chiar nu dormea nici el. Am văzut în clădirea din fața mea întreagă mea viață. Și îmi era atât de clară imaginea din fața ochilor, însă nu a fost mereu așa.
Nici eu. și nici clădirea asta nu am fost așa de la început, ci am trecut printr-un proces… cărămidă cu cărămidă.
