În timpul facultății, atunci când făceam sprint de la un proiect la altul, îmi amintesc că în birou era un domn care adesea privea pe geam, domnul Șeuleanu. Mă distram teribil cum domnul nu făcea rabat de la timpul său de gândire, oricât de bombănit era de colegii din birou și asta mă distra teribil. Ba mai mult, după ce termina de privit pe geam, se plimba puțin prin birou, fixa diverse obiecte. Într-o zi, s-a oprit și la mine. Eram începătoare. Nu am spus nimic, doar am ridicat ochii.
– Fixez ancore, mi-a spus dl Șeuleanu. N-am înțeles nimic…
Pe când eram la școala de coaching, am învățat puterea unei ancore. Instant mi-am amintit de domnul Șeuleanu și, ca și atunci, doar am ridicat ochii. Pe geam era o nebunie, mașini multe, claxoane, oameni grabiți, sirenele salvărilor urmate de poliție și pompieri, exact cum fusese întreaga mea zi. Interesant mi-am zis. Așa că m-am întors de la geam și am început să mă plimb prin camera de curs. Mi-a atras atenția un tablou cu o clădire albă într-un decor întunecat și avea ceva de genul … luminița de la capătul tunelului.
Aha, luminița de la capătul tunelului zic, hai că-i bine. Domnul Șeuleanu cred că ar fi zâmbit, așa că mi-am continuat călătoria prin camera pe care o exploram.
Următoarea oprire, un alt tablou. Era un câmp verde cu maci ce reflecta bucurie, lumină, bine și îmi era bine. Ce era acolo pentru mine? Schimbarea perspectivei că, după întuneric, iese soarele și aduce fericire. Cu mintea în gândurile aduse de cele două tablouri m-am trezit în fața geamului de unde pornisem, dădusem roată camerei. Ce crezi? Era același loc numai că acum lucrurile erau ordonate, fiecare își vedea de drumul său, parcarea era ordonată, semafoarele își vedeau de culoarea lor și nimic nu ar fi trădat că eu mai fusesem acolo, eu mai privisem pe acel geam, eu acolo am stat copleșită. Ce liniște și ce ordine.
Folosesc adesea și acum cele 4 tablouri-ancore ori de câte ori am ceva de rezolvat pentru mine sau clienții mei.
1. Mă bucur că am o problemă, agitație, frică, sirene, lumini roșii, avertizare pentru că știu că există un opus: o rezolvare. Și da, sunt fericită că știu că eu chiar pot să o rezolv.
2. Mă uit cu ochii minții la tabloul întunecat cu clădirea albă în fundal și mă gândesc la o soluție care să mă ajute să mă mișc cât mai repede de acolo, adică să acționez. Caut luminița de la capătul tunelului pe care o validez apoi cu tablou 3.
3. Tot în mintea mea, știu că am găsit luminița dacă văd opusul întunericului, problemă-soluție, cauză-efect, întuneric-lumină, pierdere-profit, faliment-reorganizare, executare silită-investitor. Dacă nu simt bucurie, mă reîntorc la tabloul 2, dar spre surprinderea mea, în 99% din cazuri îmi iese din prima.
4. Și validez privind în parcarea ordonată, în liniște. Și ori de câte ori găsesc o rezolvare la o problemă, acea soluție, pusă în practică, se va vedea și în cont.
Sunt niște ancore extrem de puternice și am fost în acel loc fizic doar o singură dată în viața mea. Mental adesea, ori de câte ori este ceva de stins, cele 4 tablouri mă ajută în viața și afacerea mea să găsesc soluția.
Tu ce ancore folosești?
Ai o succesiune de ancore?
Încerci?
Alege să faci bine!
Plantează semințe!
Vrei să afli mai multe articole despre educația financiară? Citește mai multe pe www.mirelaserban.ro sau alătură-te comunității noastre #ContulVieții.
Inscrie-te la newsletter și vei primi imediat „7 strategii prin care poți prelua controlul asupra educației financiare” și blogul săptămânal de eduație financiară!
